Jocurile foamei în realitate

Nimic nu îți zguduie lumea mai tare decât să intri în contact direct cu alta, total diferită de a ta. Când ești acolo, între oameni de pe aceeași planetă, dar total diferiți de tine, îți dai seama că poate viața nu se reduce la principiile și valorile cu care ai crescut. Societatea occidentală ne determină să ne credem speciali, că totul ni se cuvine, doar o viață avem și trebuie s-o trăim la maxim. Trebuie să ne dorim din ce în ce mai mult, să ne autodepășim, să mai ridicăm un etaj la vilă, să mai luăm o mașină și un iPhone la copilul de 7 ani. Așa, să ne simțim noi bine ca oameni. Într-un contrast trist, există locuri în lumea asta unde a mânca e un câștig, nu o necesitate.

Pe Ionuț l-am întâlnit prima dată la filmările “Să moară Ilarianții“. Apoi, ne-am reîntâlnit pe platourile filmului Usturoi. La doar 25 de ani, Ionuț e un filmmaker profesionist. E exemplul tânărului care și-a urmat pasiunea, pe care o are încă de la 9 ani, și a transformat-o într-un stil de viață. Așa au luat naștere sute de proiecte de toate genurile: documentare, filme de scurt metraj, videoclipuri, filme de prezentare corporate, spoturi TV. Din 2008, are propriul business, IT Media Studio, prin care, alături de colegii lui, derulează proiecte la nivel mondial.

Ultimul proiect în care a fost implicat e unul special și de când am auzit despre el, am știut că se lasă cu un interviu.

Ai făcut parte dintr-o echipă internațională care a filmat un documentar. Cum ai avut norocul ăsta și ce țări ai vizitat?

Am fost contactat prin relații, cunoștințe, așa cum se întâmplă, de fapt, în viața de zi cu zi: cele mai bune proiecte le prinzi prin recomandări, prieteni. Acest sistem funcționează foarte bine nu doar la noi în România, ci, se pare, în întreaga lume. La fel, portofoliul online m-a ajutat foarte mult să ajung să fac parte dintr-o echipă internațională. Am fost singurul reprezentant al României, restul fiind din Italia, SUA și Australia. Rolul meu a fost de Director of Photography și mă ocup și în prezent de tot ce înseamnă producția de la A la Z a materialelor.

Am stat aproximativ o săptămână în Indonezia, care e de o imensitate covârșitoare. Îi aud pe mulți care consideră că țara noastră e mare. Imaginează-ți că Indonezia e formată din peste 17 mii de insule, Jakarta, capitala lor, fiind doar una dintre acestea și are aproape populația României. Indonezia este impresionantă ca și întindere, iar ca și rezervații naturale e recunoscută și a fost votată ca cea mai tare țară din punct de vedere al rezervațiilor naturale. Din Indonezia am zburat spre Vietnam, unde ne-am oprit prin mai multe jungle, iar din Vietnam am trecut în Cambodgia.

Cât de mare e șocul cultural pe care îl simți când pătrunzi într-o astfel de lume?

Ajungi într-o lume complet diferită, fără cea mai mică legătură cu lumea civilizată pe care o știm noi, o lume unde totul e pe dos. Deci, șocul e foarte mare. În momentul în care ajungi să vezi cum se trăiește în Asia, și nu mă refer la marile orașe, ci în afara lor, îți dai seama cât de diferiți suntem ca și oameni. Dar ca să îți dai seama de toate lucrurile astea, trebuie să le trăiești pe pielea ta. Te schimbă total.

Care e cea mai mare diferență dintre lumile noastre?

Tocmai ce spuneam mai devreme: felul în care ne raportăm la lume, cultura. Ce e normal pentru noi, la ei nu e și ce e normal pentru ei, nu e la noi. De exemplu, scara de valori: noi ajungem să punem valoare pe lucrurile materiale, în schimb ajungi acolo, într-o lume în care îți dai seama că adevărata valoare e să ai ce să mănânci.

Care e primul lucru care te frapează când ieși din “zona de confort” a Europei?

Ca să fiu sincer, primul lucru care te afectează direct, încă din avion, e mâncarea. Mănânci, dar nu știi ce. Am mâncat atâtea ciudățenii despre care nu știu nici azi ce au fost. În timp ce mâncam, încercam să fac asemănări cu preparatele europene și efectiv nu găseam aproape nimic similar. Ideea de bază e că în Asia nu trebuie să ai încredere în mâncare, asta trebuie să știe toată lumea: ei pot să-ți spună că e pui, dar, de fapt, să mănânci șobolanul vecinului de peste gard.

Care sunt cele mai interesante experiențe pe care le-ai trăit pe unde ai fost?

Să începem cu Indonezia. Am dormit efectiv în junglă vreo șase nopți. Aveam măsuri de siguranță, dar n-ai cum să eviți total pericolele. Am ajuns în locuri în care e posibil să nu mai ajungă prea mulți români. De fapt, foarte puțini oameni de pe planetă vor avea șansa să ajungă pe acolo, și spun asta în sensul că nu sunt trasee turistice. Am încercat să iau toate măsurile de siguranță posibile: vaccinuri, medicamente pentru malarie și alte boli, pentru că ești obligat să le iei, dar toate pot fi egale cu zero pe lângă celelalte pericole.

De exemplu, am vizitat triburi de canibali, încă mai există în jungla indoneziană. Am aflat cum își rezolvă ei conflictele: se omoară, își mănâncă inima și își beau sângele.

În Indonezia sunt atât de multe jungle, cu atât de multe triburi, încât multe nu se înțeleg între ele. Există o limbă oficială, dar sunt zeci de dialecte paralele vorbite de triburi. Doar în Indonezia am fost în 5-6 triburi, iar când poposeam într-unul dintre ele, veneau oameni din altele ca să ne vadă. La fel de exotici cum erau ei pentru noi, eram noi pentru ei. Cei mai bucuroși erau copiii, care strigau după noi “bule, bule” (am aflat că înseamnă “albule”), pentru că nu am mers cu mâna goală.

Deci dacă mergi cu o ciocolată e ok?

Ooo, gândește-te că o ciocolată poate să însemne una dintre puținele experiențe de genul ăsta din viața unui om. Un copil care mănâncă o ciocolată are cu ce să se laude… a mâncat cândva o ciocolată întreagă. Le făceam, astfel, o bucurie, pentru că treceam dintr-un sat în altul, iar pe drum le împărțeam bomboane.

Spune-mi despre viața în junglă.

Am încercat să trăim cât am putut ca și ei și am încercat să mâncăm, în mare parte, ce mâncau ei.

Adică?

În mare parte, am mâncat doar fructe si orez, deoarece erau singurele chestii care mi se păreau comestibile, pe lângă tot felul de “specialități necunoscute” și un fel de carne care numai pui nu era. În junglă se mănâncă tot ce mișcă: dacă au prins un șobolan, iar la ei șobolanii nu-s ca la noi, sunt pe steroizi, cât o pisică, nu stau pe gânduri: îl omoară, îl prăjesc și îl mănâncă. Cineva a mâncat, în fața mea, o broască de dimensiunea palmei unui jucător de rugby. A prins-o, a tăiat-o, i-a scos o parte din mațe și a mâncat-o crudă.

Deci, fructele m-au salvat, în junglă găsești o mulțime. În momentul în care ajungi să simți gustul unei banane adevărate, îți dai seama ce prostii injectate mâncăm noi în Europa. La fel și nuca de cocos.

 

Cum arată o zi din viața unui om care trăiește în junglă?

În primul rând, trebuie să știi că, în triburile indoneziene, copiii au mai puțină valoare. Am văzut o mulțime de copii nemâncați de zile întregi. Părinții lor pleacă dimineața la muncă în junglă. Astfel, copiii, indiferent de vârstă, sunt lăsați să se descurce singuri toată ziua până noaptea, când se întorc părinții lor. Deci, în timpul zilei, sunt pe cont propriu: dacă găsesc și au ceva de mâncare, mănâncă, dacă nu, nu. Și părinții nu se întorc tot timpul cu hrană. De aceea spuneam că nu au prea mare valoare, sunt lăsați efectiv în voia sorții. Gândește-te la copiii noștri, cu ultimele jucării de pe piață, și copiii lor, care sunt nevoiți să descurce singuri de la vârste fragede.

Cum își câștigă oamenii ăștia existența? Mulți dintre ei lucrează pentru bani. Și aici vin întrebările: pentru ce bani? de la cine provin banii respectivi? pentru ce încasează banii respectivi? Astea sunt niște întrebări foarte importante. Pe măsură ce ne afundam în junglă, nu mare mi-a fost mirarea să descopăr existența unor fabrici de cauciucuri ale celor mai mari branduri la nivel mondial. Da, toate au fabrici în junglă! Și mă întrebam ce caută acolo. Apoi, am înțeles. Cauciucul se face din arborele de cauciuc. Un sălbatic e plătit ca să se ducă prin junglă și să adune lapte de cauciuc, seara prepară ce a strâns în timpul zilei și, o dată pe săptămânâ, vinde ce a produs. Pleacă de dimineață în junglă și, dacă e o zi bună, strânge un litru și jumătate de lapte de cauciuc, în 15-18 ore de muncă. Asta înseamnă că trebuie să cunoști copacii, trebuie să mergi doar după ce plouă, trebuie să îi însemni, pentru că fiecare trib are teritoriul lui, să găurești copacul, să pui un fel de recipient în care să aștepți să curgă laptele, picur cu picur.

Apoi, îl procesează la nivel rudimentar: laptele se întărește și îl fac pături, care se uscă la soare. Ei vând păturile astea.

Și cât primesc pe ele?

În mod normal, într-o zi bună, un sălbatic primește intre 80 de cenți americani si 1$, pentru 15-18 ore de muncă în junglă, cu toate riscurile ei. Cu banii ăștia, se duc, la intervale mari de timp, când își permit, în “capitala” insulei (fiecare insulă are o “capitală”), ca să își cumpere una-alta. Dar ce poți să-ți cumperi cu câțiva dolari?

Cu toate astea, sunt fericiți, duc o viață mult mai simplă decât noi și asta îi ferește de stres. Mulți nici nu știu câți ani au.

Și în afară de brandurile de cauciucuri, mai sunt și altele?

Da, cele mai mari branduri de îmbrăcăminte de la nivel mondial au fabrici acolo și fac profituri pe spatele unor muritori de foame, care lucrează pentru 80 de cenți-1$ pe zi, iar astfel se îmbogățesc “miliardarii lumii”.

În societatea de consum occidentală, există percepția că “totul ni se cuvine”. Cum se reflectă percepția asta în locurile pe unde ai fost?

Vezi tu, în lumea noastră, e perfect normal ca eu să merit să mănânc azi sau consider că merit un iPad. Da, trăim într-o lume în care considerăm că totul ni se cuvine: eu merit iPad-ul ăsta, de ce să nu-l am? simt eu că-l merit! Ei, în lumea în care am fost, mâncarea e un câștig. Dacă reușesc să mănânce într-o zi, sunt câștigați.

Ce face pentru acești oameni asociația pentru care ai filmat?

Scopul e de a prezenta la nivel mondial situația tristă și dramatică prin care trec oamenii din junglele de acolo. Cu ajutorul materialelor filmate dăm, practic, o șansă la viață la mii de copii și nu numai. În ultimii 5 ani, pentru că filmele s-au făcut și înainte de a merge eu, s-au defrișat zone întregi în mijlocul junglei și s-au construit școli unde se adună copii din toate junglele. Astfel, li se dă efectiv o șansă la viață. S-au construit ferme, ca să aibă o sursă de mâncare. Proiectul se dezvoltă anual, fiind monitorizat îndeaproape, pentru a ne asigura că banii sunt cheltuiți cum trebuie. Baza e pusă pe Indonezia, pentru că acolo e cea mai mare nevoie, dar și în Vietnam, Cambodgia, India si Filipine.

Cum te marchează o experiență de genul ăsta?

Când am fost contactat pentru proiect, l-am văzut ca pe un simplu business: sunt filmmaker, mă duc acolo să-mi fac treaba. După doar câteva zile petrecute acolo, mi-am schimbat complet viziunea asupra vieții, asupra lucrurilor cu adevărat importante în viața asta. Aș putea spune că mi-a schimbat viața.

Mai multe detalii despre proiect găsiți aici, iar o galerie foto completă aici.

Îi mulțumesc lui Ionuț și vă las cu videoul de prezentare al proiectului, în exclusivitate pe România, realizat de el:

9 Comentarii
  1. Groparu1 August 2012

    Nu ar strica să anunţăm şi faptul că, după excursie, Ionuţ sponsorizează un copil din junga cambodgiană, şi îl va sponsoriza până ajunge la maturitate. Frumos!
    Foarte fain interviul, bravo, TVDeCe-ulor;)

  2. Anca1 August 2012

    The comment is “No comment” Este de ajuns sa citesti interviul si sa vezi imaginile :|

  3. Mina1 August 2012

    Foarte reuşit interviul! :-)

  4. Adrian1 August 2012

    Of, să-i mai lase în pace cu școlile. Atitudinea asta de civilizatori mă irită la culme. Ce să-i înveți, istoria falsă sau cum să se roage la doamne-doamne?

  5. zicu1 August 2012

    @Groparu: Asa e, jos palaria pentru Ionut!
    @Anca: Asta e lumea polarizata in care traim
    @Mina: Multumesc!
    @Adrian: Poate ca prin accesul la educatie nu vor mai lucra pentru 80 de centi pe zi, ca parintii lor.

  6. Linkuri de weekend3 August 2012

    […] Jocurile foamei în realitate. Trimite: Etichete:linkuri, weekend Articole similare […]

  7. ionut Turda3 August 2012

    Multumesc tvdece!

  8. DenisaC4 August 2012

    Foarte frumos. Mulțumesc.

  9. Adrian4 August 2012

    @zicu: Întradevăr. Vor lucra pentru 100$ pe zi și vor intra în mașina de îndobitocire care este societatea noastră ”modernă”.

  10. Cc20 Septembrie 2014

    Societatea are nevoie de exemple iar acesta ste un exemplu pentru toti pustii nostri frustrati din motive care nu exista, cu creierele spalate de marketingul agresiv !

Păreri?