Bloggeri fără blog: tragedie în 5 acte

De fiecare dată când Răzvan se stresa că nu are subiect de blog (nu știți ce redacție critică putem fi amândoi, nimic nu e suficient de bun pentru noi), eu râdeam de el: “hahaha, ce are dacă nu scriem o zi?”

De fiecare dată când plecam în vacanță, Răzvan se stresa că “vai, să programăm ceva postări, să nu bată vântul pe blog” și eu râdeam: “Ce, crezi că oamenii nu înțeleg că suntem și noi plecați, nu moare nimeni cu atât mai puțin blogul!” Bine, mai nou intră și blogul în vacanță când intrăm noi.

Cumva, blogul acesta a fost întotdeauna acolo pentru noi și în capul meu era o chestie fixă, care îmi dădea stabilitate, dar, ca în orice relație long term, partenerul mai cere și pauze.

În timp ce, de cinci zile, Răzvan a dormit cu țârâita, a mâncat doar forțat și a fumat ca un turc, plimbându-se prin casă ca un leu în cușcă, eu am trecut prin trauma unei despărțiri.

Blogul mi-a dat papucii.

Dap, am fost o femeie părăsită.

NEGAREA– Stadiul “Nu, nu eu…”

În prima zi am fost convinsă că o să își revină în cel mai scurt timp și, sincer, nu mi-am bătut capul prea tare. Ba’ chiar râdeam și îi spuneam lui Răzvan că oricum am apucat să scriu un post pentru Food a la Cluj și când își revine eu o să fiu scuzată pe ziua în cauză, că mi-am făcut treaba. Apoi, m-am luat cu munca, am plecat la întâlniri, am venit acasă și Răzvan era tot supărat că nu merge blogul. Eram convinsă că mă culc și dimineață la cafea o să mă uit pe blog, care urma să-și revină ca prin minune. Au mai fost probleme și în trecut, s-au rezolvat. Eram foarte ok!

Mania – Stadiul “De ce tocmai mie?”

Am început să mă agit, să mă gândesc la karmă, să vorbesc cu alți oameni care erau în aceeași situație, să caut explicații, să mă gândesc la tot ce aș fi putut face să previn. Umblam și întrebam ca o nebună, oricui avea chef și nervi să mă asculte. Eram turbată de nervi și neputință. Pentru mine oricum cea mai mare frustrare e să se întâmple lucruri care nu depind de mine, deci, hei, eram în al șaptelea cerc al iadului.

NEGOCIEREA – Stadiul “Eu o să fac asta, tu o să faci asta”

Pentru că sunt un DO-er care înnebunește dacă stă cu mâinile în sân, am început să caut: DNS-uri, servere și alte cuvinte care mi-au fost străine până în această săptămâna și m-am pus cu burta pe carte. Am sunat prieteni din IT, să-i întreb dacă fac ei o chestie, pot schimba eu alta, ORICE doar să reiau relația cu blogul. Mi-am stors creierii ca să găsesc o soluție viabilă, pentru că NU SUPORT să fie o problemă nerezolvată. Ca să mă înțelegeți, mai degrabă învăț singură, de la zero, orice decât să stau cu mâna în fund.

DEPRESIA – Stadiul “S-a întâmplat cu adevărat!”

Asta a fost cea mai nașpa zi din această săptămâna, bașca a trebuit să plecăm cu HOHA la o întâlnire și să-mi ascund sub machiaj, haine și cuvinte drăguțe faptul că aveam chef să ascult muzică de jale și să beau whiskey. A fost ziua aia în care am realizat că nu pot învăța o meserie nouă peste noapte.

Noroc că totuși sunt un PR bun și obișnuită să-mi mănânc sentimentele. A fost o zi nașpa, n-are rost să mă lungesc. Nu am reușit să dorm decât 4 ore în noaptea aia, a trebuit să pun 5 kile de fond de ten.

ACCEPTAREA – Stadiul “Asta este ceea ce s-a întâmplat”

Ieri seară am realizat tristul adevăr, fără să mai doară. A fost un lucru care nu a ținut de mine sau de Răzvan, oamenii ăia s-au chinuit să facă totul omenește posibil, nu depindea de noi și, cumva, se va rezolva dacă avem răbdare.

Odată acceptat acest adevăr, a fost mai ușor.

Acest articol nu este despre ce lecție am învățat, cine a greșit și ce-o să facem, este unul mai personal, în care vreau să vă spun că mi-am dat seama că blogul acesta și voi, cei care ne citiți, faceți parte din viața noastră mai mult decât mi-am dat eu seama, sau am vrut să recunosc. Blogul acesta sunt (și) eu și nu sunt pregătită să renunț la o parte din viața mea. Prin el am crescut, m-am dezvoltat, m-am angajat, mi-am făcut prieteni, mi-am făcut un business, e un loc în care MĂ râd de mine și de ce mi se întâmplă, în care fac chestii care îmi plac. Și de ce Dumnezeu aș vrea să renunț la propriul meu Disneyland? :)

Vreau să le mulțumesc din suflet oamenilor cu care am povestit pe facebook, pe whatsapp, la telefon sau chiar live, tuturor celor care ați încercat să ne ajutați și care v-ați gândit la noi. A fost un sentiment foarte frumos să știm că suntem pe lista oamenilor cu LIKE în față în agenda multora. Vă mulțumim! :*

Sunt foarte foarte fericită că blogul s-a “împăcat” cu mine și că relația noastră continuă :)

Hai, gata cu sentimentalismele, în următorul articol o să aflați ce prostie am făcut la o întâlnire. Cuvinte cheie: fond de ten, sâni, aidecapumeu’ :))

6 Comentarii
  1. TmBlog11 Mai 2018

    I feel you, prin aceleasi stari am trecut si eu. Am fost cel mai tare blogger…fara blog :(

  2. Traian12 Mai 2018

    Prostie cu sâni? Perfect! It’s what the internet wants. :D

  3. mihai14 Mai 2018

    Mere blogu?

Ai o părere la părerea lui TmBlog? M-am răzgândit